Sonet 17 *Pablo Neruda

In spatele usilor deschise

Am inceput noul an in forta. Cu dorinta de a ma schimba,si, chiar daca poate sa para un cliseu- cu dorinta de a fi un om mai bun.
Am simtit ca exista in mine un dulap vechi, din lemn masiv, in care sunt inchise de mult timp lucrurile cele mai importante pentru mine: toata colectia mea de frumuseti interioare, valorile in care cred, talentele cu care m-a binecuvantat Cel de Sus, potentialul meu creator, emotiile rostite sau ascunse, amintirile placute sau dureroase, regretele si neiertarile, sperantele, micile sau marile bucurii. Sosise momentul sa deschid din nou acel dulap, sa le pun pe toate in ordine (Doamne, mare mai era dezordinea - sentimente claie peste gramada, jumatati de fraze in toate directiile, ici colo cate un vis inaripat cu pene lipsa, sau cate o dorinta mototolita, in fine, o adevarata harababura), sa le scutur de praf, sa ma uit la ele in lumina soarelui, sa redau stralucirea celor ce merita pastrate, dar sa arunc tot ce nu-mi mai este de folos, pentru a face loc unor lucruri noi.

Cand am terminat cu toata re-aranjarea si curatenia de primavara (la mine a inceput putin mai devreme), m-am dat un pas in spate si am privit din nou dulapul...care avea acum doua rafturi goale. Si in loc sa ma apuce tristetea, asa cum ma apuca de obicei cand vad ca ceva imi lipseste, inima a inceput sa imi bata mai tare, la ideea ca undeva, nu stiu unde, exista niste experiente noi, niste oameni noi, amintiri inca ne-traite, care abia asteapta sa se aseze rand pe rand in sufletul meu, fiecare la locul cuvenit...

Si apoi m-am mirat...de ce nu am facut asta mai demult. De ce mi-a fost atat de greu sa re-deschid acest vechi dulap, sa arunc tot ce zacea acolo, si sa accept ca un raft gol nu inseamna altceva decat promisiunea unui nou inceput. O pagina nescrisa, pe care tu, artistul vietii tale, nu trebuie decat sa asterni primul rand, si cu rabdare sa adaugi, zi de zi si clipa de clipa, noi semne de punctuatie. O intrebare, un semn al exclamarii, trei puncte, o virgula..
Intr-un fel sau altul toti ne temem de schimbare desi paradoxal ne-o dorim cu disperare. Dar in acelasi timp vrem siguranta ca nu vom pierde nimic. Vrem sa avem si prajitura in mana, dar sa o si mancam, sa stam pe margine dar sa fim si in lumina reflectoarelor, sa primim fara sa dam nimic in schimb, sa ajungem in alta parte fara sa schimbam directia.
Ah, si cat ne mai place sa ne plangem de mila! Si nu e niciodata vina noastra pentru situatia dificila in care ne aflam, intotdeauna vina e undeva in afara, noi suntem doar un element pasiv, niste ingerasi nevinovati, victime ale sistemului, ale sortii, ale saraciei, ale bolilor, ale celor ce au putere de decizie, si asa mai departe...Fereasca Sfantul sa vedem in toate doar oportunitati de invatare, sau sa vedem in oameni doar profesori care ne arata la ce mai avem de lucrat - de ce sa nu dam vina pe altcineva, cand e atat de simplu?!

Ne-am obisnuit sa batem cu pumnii in usa, si sa ne plangem ca nu se deschide. Ne uitam pe gaura cheii in curtea vecinului, la iarba care este mai verde, la casa care este mai mare, la viata care este mai roz...si intr-o zi, o pala de vant impinge usa la perete. Si atunci, stupoare: dar eu credeam ca este inchisa de-a binelea si tot cautam metode sa o deschid, cand de fapt era deschisa in tot timpul asta?!

Da, era deschisa, trebuia doar sa vezi asta.

Si acum, ce faci? Te uiti la usa asta deschisa, si nu ai curajul sa faci niciun pas. De ce ? E prea riscant: daca dincolo e doar o prapastie, si cad in gol? Daca ploua si eu nu am umbrela? Daca in spatele usii deschise este o alta usa, definitiv si iremediabil inchisa, si imi fac doar sperante, si etc, etc, etc.

Asa ca, hai sa ne aventuram impreuna si sa facem acest pas. Ce ai de pierdut? De ce te agati de fapt? Gata. Ai facut curatenie. E momentul sa umpli rafturile goale...the sky is not the limit...singurele limite sunt cele pe care ti le dai singur!